Capitolul 28 – Add insult to injury

EMMA
Urasc sa iau decizii. Urasc sa fiu limitata. Si din pacate trebuie sa o fac, trebuie sa iau o decizie. De fiecare data mi-am zis ca nu o sa mai fac anumite greseli, insa le faceam si stiam ca e gresit. Al naibii de gresit. Dar pentru a mai simti inca o data senzatia ei, o faceam, o faceam fiind constienta, insa nu-mi pasa.
Simteam cum ochii incepeau din nou sa ma usture, dar trebuia sa incetez. Timpul pentru lacrimi trecuse. Trebuia sa trec peste. Era decizia mea, iar acum suportam consecintele impreuna cu durerea.
Sunt o lasa, o proasta. Oficial chiar sunt proasta. Nu neg ca pana acum nu eram, pentru ca eram, dar nu aveam curajul sa o spun in gura mare. Insa acum o pot face.
Tremuram! Si nu de frig sau frica de ceva, ci din cauza nervilor, ei erau de vina. Aveam un imens gol in stomac. Golul ala pe care il ai cand stii ca ai facut sau urmeaza sa faci ceva vital pentru tine. Eu facusem, si asta mi-a hotarat soarta. A naibii soarta!
Priveam pe geamul taxiului si imi doream sa nu mai existe, sa simt mai bine o durere fizica decat golul care nu-mi dadea pace. Lacrimile se aflau si ele la ordinea zilei curgand siroaie pe obraji. Tradatoarele! Nici nu ma mai chinuiam sa le sterg. Iar vocea lui, vocea lui divina si plina de agonie imi rasuna continuu in minte, nelasandu-ma o clipa sa ma gandesc la altceva.
In mintea mea ma felicitam ca reusisem sa fac asta, dar inima mea era furioasa pe mine. Batea necontenit cu furie, trimitandu-mi semnale alarmante, ca greseam cumplit, ca era cea mai proasta decizie pe care o puteam lua.
Taximetristul se uita la mine destul de speriat si deranjat. Probabil suspinele mele nu erau placute pentru auzul lui.
– Domnisoara? Va simtiti bine?
De grija lui mai aveam acum nevoie sau chef. Intervenea intr-un moment inoportun. Nu voiam sa-l ascult pe el. Voiam sa fiu singura, poate pe un pat de spital cu moartea la capatul meu. Asa nu trebuia sa iau decizii, sau sa fiu limitata, sau sa frang inima cuiva. Puteam sa fiu linistita.
Nu credeam ca aveam sa spun asta vreodata, dar tanjeam dupa amnezia care imi trecuse. Chiar o voiam inapoi.
– Da, sunt bine! Ma puteti lasa aici.
I-am platit si am coborat. Speram ca sunt in celalalt capat al lumii, dar locurile mi se pareau cunoscute, cred ca nici macar in celalalt capat al orasului nu eram. As fi preferat sa fiu mai degraba pe un camp, inconjurata doar de natura si nu de atatia curiosi holbandu-se la mine ca la o ciudata. Nu cred ca mai dura mult pana sa nu fiu inconjurata de ziaristi, iar a doua zi pe prima pagina intrebandu-se de ce ar suferi „protejata” lui Taylor si a lui Rob.
Un coafor din apropiere imi atrase atentia, era mai bine sa-mi schimb o parte din infatisare asa poate ajungeam din nou in umbra mult dorita.

***

Speram ca aratam de nerecunoscut. Asa nu trebuia sa plec departe cum incercasem sa-l mint pe el. Puteam sa fiu aproape fara ca el sa stie, sa aiba habar.
Noaptea de aseara stiam ca avea sa fie o gresala, ca o sa-i frang si lui inima. A unui biet copil ce ma iubea. Da, ma iubea. As fi putut afirma in gura mare ca micutul meu Taylor ar renunta la sentimentele lui pentru mine, dupa ce va afla ca am plecat fara sa-i las si lui un mesaj, ma va uri. Ma va uri pentru fiecare gand bun ce l-a avut pentru mine, pentru ca a fost sprijinul meu neconditionat … pentru ca eu eram rece si impasibila in fata sentimentelor lui. O insensibila nepasatoare! Pana si eu ma uram pentru tot ce distrusesem.
Pasi ma purtau catre apartamentul Adei, desi era gresit sa ma duc acolo. Pentru ca acolo voi fi cautata prima oara. Dar chiar nu-mi pasa, aveam nevoie de un sprijin, de consolare. Acum eram mult prea slaba si obosita ca sa mai lupt, sa mai arat ca eu sunt puternica si ca pot rezista provacarilor aduse de viata asta nainduratoare si cruda.
Nu aveam sa neg ca ce simteam pentru el era neimportant, pentru ca imi pasa si eram dezamagita de mine numai la gandul ca voi pierde toata ocrotirea lui. Eram egosita ca-l voiam pentru mine chiar daca nu aveam sa-l mai vad. Voiam sa ma iubeasca in ciuda faptului ca il faceam sa sufere, in ciuda a tot ceea ce-i faceam.

***

– Ce ti-ai facut la par?
Era ingrozita de schimbarea mea radicala, dar nu despre asta aveam in gand sa discut cu ea.
– Arati groaznic de obosita! Stai linistita o sa te fac asa cum erai si …
– Nuuu … Nu pentru asta am venit.
Nu cred ca avea sa-mi asculte protestele. De cele mai multe ori credea ca sunt doar mofturi si nimic mai mult. Dar fata mea cu siguranta spunea deja multe.
– Dar? Em ma ingrijorezi!
– Am terminat toate legaturile cu ei. Totul! Alte lacrimi ma intepeau si incepeau sa iasa, sa arate cat de mult ma durea decizia luata.
Nu era complet surprinsa de decizia mea, se astepta la asta. Nu a scos un cuvant cat am incercat sa ma linistesc, si a asteptat in tacere ca eu sa-i povestesc.
Din nou retraiam momentul. Din nou ma aflam pe aleea laturalnica, doar cu el, in bratele lui.
– Imi pare atat de bine ca te-ai hotarat sa ma chemi. Si eu aveam mare nevoie de tine. Imi lipsesti!
Cuvintele lui soptite in ureche, una din mainile lui pe talia mea, iar cealalta afundata in parul meu, tinandu-ma strans la pieptul lui, plus cateva saruturi pe care le primeam continuu pe obraz, ochi sau oricare parte apropiata de buzele lui. Toate astea nu faceau decat sa amplifice sentimentul de vinovatie, care mi se parea din ce in ce mai greu de suportat.
– Credeam ca nu ma vei ierta vreodata! Chiar daca sunt prieten cu Vicky stii ca tu insemni mult pentru mine. Am invatat sa sper doar din dorinta de a te revedea. Si speranta chiar nu moare.
Stiam ca zambeste si asa voiam sa-l vad mereu. Cum as putea sa nu ma urasc acum cand aveam sa il iau? Daca aveam sa-l las sa-mi marturiseasca dragostea nu mai ajungeam sa-i spun nimic. Adevaratul motiv pentru care-l chemasem.
Simteam un nod puternic in gat, care nu ma lasa sa ma concentrez cum trebuie asupra evenimentelor. Lacrimile imi dadura inainte sa mai pot spune ceva, la inceput erau fierbinti, iar apoi inghetandu-mi pe obraji si prelingandu-se pe bluza lui. Imi reprimam hohotele si sughiturile, care veneau odata cu lacrimile abundente. Mi le-am sters cu podul palmei si am incercat sa ma calmez, ca totul sa se termine. Am tras aer in piept si m-am pregatit pentru partea grea.
– Voi pleca! M-am departat de el si priveam in jos spre pantaloni mei. Faceam tot posibilul pentru a-l nu privi in ochi.
– Unde? Vrei sa te insotesc?
– Nu … Rob … o sa plec …definitiv.
– Nu te las sa pleci singura. O vom face impreuna. Doar spun-mi cand!
– Rob, plec definitiv, singura. Am accentuat fiecare cuvant, iar asta facea ca vorbele mele sa sune ingrozitor de dureroase.
Vedeam cum pumni lui se incordeaza, luand forma unei pietre grele, pe care asteptam sa o primesc in cap. Sincer, chiar meritam, dar nu s-a indreptat spre mine, m-a ocolit, peretele ii acaparase toata atentia.
– Te razbuni pe mine! Daca te face sa te simti mai bine o sa pun punct relatiei dintre mine si Vicky, desi nu ar trebui sa te ingrijoreze. Dar fac orice! Numai nu pleca de langa mine! Vocea lui rugatoare aproape ca ma facea sa renunt la orice idee de a pleca de langa el.
Mana lui s-a apropiat de barbia mea ridicandu-mi privirea spre a lui. Zambea, dar buzele lui erau palide si incordate. Ochii erau tristi, implorau sa ma razgandesc, dar nu puteam sa dau inapoi.
S-a aplecat lent spre mine, ca sa-mi dea timp sa ma retrag daca vreau. Si-a apropiat buzele de ale mele. Erau moi si fierbinti, si ma saruta cu lacomie, devenind din ce in ce mai profund. Incercam sa fiu imuna la ceea ce trezea in mine, si imi era destul de greu sa nu tin cont de asta. Sarutul meu cam inghetase dar nu ma puteam abtine si i-am luat buza de jos si am muscat-o usor cu dintii. M-a cuprins un fior de o placere apriga cand am simtit gustul buzelor lui. Nu m-am putut bucura pentru mult timp de senzatia lui. Am dat din nou inapoi, ca sa ma pregatesc pentru a imi juca rolul.
Incercam sa devin ostila, antipatica, asa ca cu toata durerea care ma mistuia pe dinauntru m-am tinut pe pozitie si am ridicat indiferenta din umeri.
Deja incepuse sa deschida gura, sa formeze cuvinte care sa ma faca sa ma razgandesc, insa tot ce-i iesea erau franturi de silabe. Devenise mult prea incoerent din cauza amaraciuni care punea stapanire pe el.
– Nu este nimic intre mine si Vicky.
– Ei bine, ea nu pare sa fie la curent cu chestia asta.
S-a apropiat din nou de mine incercand sa ma sarute. De data asta sarutul nu mai era ca cel de mai devreme ci plin de furie, rapid si apasat. Senzatia chiar nu ma lasa, dar trebuia sa termin ce am inceput.
– Imi pare rau! A spus el incet.
– Nu-mi pasa.
– Imi pare rau pentru orice crezi tu ca am gresit.
– Iti racesti gura de pomana!
– Em, ce naiba! Trebuie sa ma ierti.
– Te-as ierta ti-o jur insa orgoliul nu ma lasa sa mai sufar si a doua oara, asa cum fac acum.
Eram cea mai oribila persoana din lume, incercam sa-l scot pe el vinovat cand de fapt eu eram personajul negativ. Avea partea lui de vina, dar puteam trece peste, insa am refuzat. Pur si simplu m-am intors si am dat sa plec nu inainte sa-i observ lacrimile care se jucau in ochii lui.
– Em nu pleca! Fac orice!
Am incercat sa nu-l ascult si sa nu tin cont de mana lui pe bratul meu sau de vocea lui care ma implora … am mers mai departe spre taxiul care ma astepta. Vantul incepuse mai puternic, ciufulindu-mi parul. M-am suit in taxiu si mi-am indreptat o ultima privire spre el. Se asezase pe cimentul rece cu capul intre picioare si mainile intepenite in parul lui lung si ravasit. Inca ii simteam sarutul si eram terifiata de gandul ca nu voi mai putea avea parte de asa ceva, de buzele lui, de el
Intotdeauna am amanat fiecare pierdere, iar acum regret ca nu am facut acelasi lucru si cu el.
___________________________________________________________

Robert
– Ofilita, torturata,batjocorita, stinsa, spulberata …
– Poti sa te opresti? Am inteles ideea.
– In sfarsit mai auzit. Vorbesc singura de ceva timp.
Mda … sincer ma intrebam ce poate fi zgomotul asta, care ma sacaia si-mi tulbura linistea.
– Vezi? Nici macar nu te mai chinui sa iti ceri scuze.
– Oare pentru ca nu trebuie? Pentru ca nu am un motiv? Ca tu esti aia insuportabila? Vrei sa continui?
– Nu. Nu inteleg ce ai vazut la ea? De ce ti se pare asa speciala?
– Pentru ca e. Pentru ca a stiut sa imi intre in inima. Pur si simplu pentru ca era ea, pentru ca imi zambea la fiecare gest de afectiune, pentru ca reusea sa trezeasca in mine ceva.
– Esti mult prea crud cu mine de-mi spui toate astea! Crezi ca nu m-am saturat sa te aud cum ii rostesti numele mereu? Ma confunzi cu ea. O visezi pe ea. Totul are legatura cu ea. Si mie imi ajunge.
– Ah, inceteaza! Tu ai vrut asta. Ar trebui sa fii multumita.
– Stii bine ca nu e asa.
M-am uitat la ea si cuvintele mele aveau efect asupra ei, ii faceau rau, iar eu chiar nu puteam sa ma opresc, sa incetez sa ma mai comport ca un nenorocit.
Nu era vina ei, stiam. Nu avea cum sa fie. Nu ea imi propusese sa o ajut cu toata chestia asta. Erau ideile mele. Iar acum ca sentimentele ei luasera amploare nu facuse decat sa ma sprijine si sa ma ajute. Iar eu ma comportam in continuare ca un nenorocit.
Imi incep un nou pachet de tigari. Aprind iar o tigara si trag din ea mai nervos ca niciodata.
– Nu imi mai aminti nimic. Si nu trebuie sa te porti asa. Oricum a plecat si nu se va mai intoarce. Te-a uitat! Nu i-a pasat de tine. E o proasta!
Avea dreptate. Avea dreptate ca m-a uitat, ca nu-i pasa de mine. Dar nu puteam sa accept asta.
– Taci! Taci din gura! Nu iti permit sa vorbesti asa despre ea. Nici macar nu o cunosteai cum trebuie.
– M-am saturat sa stau in umbra ei, sa te ascult cum te plangi intr-una. M-am saturat sa iti vad privirea de sticla si complet desprinsa de realitate. Chiar ma deprima sa vad cat de mult ai involuat.
– Pleaca!
– Nu mai ai ochi pentru altcineva. Tot ce facea ea era bine. Tot ce spunea ea era inteligent …
– Am spus sa PLECI!
Nu aveam probleme cu respiratia, dar acum aerul nu vroia sa intre in plamani, ma sufoacam … poate gandul catre ea, poate amintirea privirii ei, poate mirosul pielii ei, care inca imi ramasese tiparit in minte, sau pur si simplu amara iubire ce inca i-o port erau cauza. Nu stiu ce era de vina. Plecase de mult timp si nu aveam nici un semn de la ea. Era groaznic sa stiu ce am pierdut.
Din nou incerc sa imi recuperez putinele amintiri alaturi de ea, cu fiecare detaliu nesemnificativ.
Si asa realizez ca nu mai are rost si nici un sens sa incerc sa o gasesc, dar nu ma pot obisnui. Mintea mea nu vrea sa relationeze, sa accepte soarta cruda. O sa o astept pana la sfarsit, doar asta stiam sa imi spun. Simteam regretul de fiecare data cand imi indreptam gandul catre ea. Regret ca nu am mai avut o sansa, ca nu m-a lasat sa ii explic.
Cu siguranta vazuse. Dar era doar pentru camere si nu pentru ca eu imi doream asa ceva. La naiba!
Sigur ca nu imi displacuse sarutul, altfel as fi refuzat, dar nu simeteam nimic pentru Vicky. In niciun caz nu ca ceea ce simteam pentru ea. Era doar o atragere fizica.
As vrea sa fie din nou acea dimineata, sa nu fi plecat de langa ea, sau orgoliul ei sa pot sa-l diminuez. Poate eu sunt cel care a gresit … Ah! … Pe cine mint eu? da eu am gresit primul si mi-am ratat sansa, mi-am ratat fiecare sansa, iar acum nu fac decat sa astept ca melancolia sa se termine. Cat de ratat pot sa fiu!
Si cand ma gandesc ca fata mi se luminase atunci cand ii auzisem vocea, cand imi spunea ca vrea sa ne vedem. Mii de planuri pentru noi mi se conturase in minte. In sfarsit conta ceva pentru mine, dar ea a hotarat si in locul meu. Acum astept din nou sa se intample o minune. Sa fim noi doi, ea cu mine. Incep sa cred ca inima mea a fost pentru ea doar o simpla jucarie.
Am oftat cu greutate si am trecut la urmatoarea tigara. Nici nicotina nu reusea sa ma calmeze. Ultimele imagini imi reveneau continuu in minte, nu le puteam controla sa se opreasca si sa ma pot gandi la altceva.
Sa o urmaresc cum traversa aleea inspre taxiu era cel mai dureros lucru. Aveam mainile legate, nu puteam face nimic. Imi fusese atat de dor de ea, de zambetul acela stralucitor care radia caldura si o inocenta bucurie de viata, era intr-adevar unica, extraordinara, si mi-am dat seama doar acum. Forta ei de atractie statea mai mult in puterea si personalitatea ei spirituala, decat in formele si trasaturile ei.
Cuvintele fusese rostite simplu, dar cu acea raceala incontestabila, care imi provoca o adevarata unda de soc.
– Rob!
– Parca plecai. Mai mult am marait decat i-am vorbit, dar parea cretina. Nu intelegea ca vreau sa raman singur.
– Imi pare rau!
– Poftim?! Intreb mirat. Ea nu facuse nimic, era normal ca comportamentul meu sa o faca se simta asa. Eu eram acum idiotul care era nemilos, eu trebuia sa imi cer iertare si nu ea.
– E greu. Si oricat de plastic as parea, te inteleg.
Stiam ca asa e. Si poate aveam nevoie sa discut cu cineva si sa nu tin totul in mine. Aveam sa innebunesc curand in ritmul asta.
– Imi e atat de greu sa o uit. Mai lasa-ma sa ma gandesc odata la ea. Sa ma gandesc ca totul a fost un cosmar, si sa pot sa o visez langa mine.
– Nu. Nu te mai pot lasa sa faci asta. Ma doare sa stiu ca te gandesti la ea, ma doare sa vad cum iti faci rau singur, cum te amagesti. Trebuie sa treci peste.
In alte momente jur ca as fi spanzurat-o dar tonul ei calm si dreptatea care o avea nu ma lasa sa o fac acum.
Trebuia, era necesar sa invat sa merg prin viata fara sa depind de inima ei. O parte din mine va fi alaturi de ea. Umbra mea va fi si umbra ei.
Recunosc ca imaginea de a o vedea plecand fara sa faca un gest la auzul voci mele a rupt ceva din mine, m-a omorat pe dinauntru.
Pana si eu cunosteam sentimentul de esuare si pierdere.
– Vicky?
– Hmm?!
– Multumesc.

***

Trecuse mult prea mult timp. La inceput aveam impresia ca o vad oriunde, in fiecare persoana care trece pe langa mine. Dar era doar mintea mea care imi juca feste, care o voia inapoi.
Inca ma mai gandesc la ea. La persoana care m-a ajutat sa vad realitatea cu alti ochi. Noi doi nu eram atat de rau, chiar aveam ceva real, ceva pentru care merita sa luptam. Dar dintr-o data totul s-a schimbat, doar s-a intamplat. Eu am crezut ca asta va veni mult mai tarziu. Ca va fii din cauza ziaristilor, sau poate ea mult prea satula din cauza lipsei de intimitate.
A disparut, a plecat! Poate crede ca nu imi dau seama, dar stiu ca e cu el. Ca e cu Taylor, si asta ma scoate din mintii, banuiesc ca acum, tot ce a fost intre noi nu mai are cale de intoarcere. Nu am vazut-o de atata timp. Poate doar in reviste in compania lui, total schimbata si …fericita. E atat de ciudat ca totul a ramas, dar iubirea nu mai e. Se pare ca nimeni nu poate ghici ce vrea inima. Cu atat mai putin nu poate controla sa iti pierzi speranta.
Recunosc ca numai gandul de a o stii cu el era oribil ca sa nu mai spun cat de greu imi era ca toate banuielile mele sa fie adevarate.
La naiba cu tot! Pierdeam ceva important, iar eu statea ca un prost si nu faceam nimic.
Fir-ar sa fie! Ce mai conta acum? Era clar ca ea nu mai voia sa auda de mine si la naiba, ea alesese asta, era dorinta ei.
Mai bine sa imi distrag mintea de la asta.
– Vic! Cum se face ca azi nu e prin camera nici o revista pe care tu le citesti? Parca voiai sa vezi ce se spune despre noi.
„Noi” …suna atat de diferit.
– Ah … nu le-am mai pastrat scumpule! Stiu cat de mult te deranjeaza, si nici nu e nimic interesant.
– Stii ca nu ma intereseaza parerea lor. Nu dau doi banii pe asa ceva. Era doar ciudat ca nu ma impiedic de ele prin camera.
… de fapt speram, speram din adancul sufletului ca poate o sa apara ea acolo. As vrea doar sa stiu ca e bine. Stiu ca incercasem numarul ei, dar si-l schimbase. Pana si cadoul de la mine mi-l inapoiase. Si ma enerva ca dracu ca nu mai aveam o legatura cu ea.
– Stiu iubitule! Dar chiar nu avea rost. Asta chiar parea ciudat sau eu deveneam paranoic. Mai nou era o ocupatie destul de buna.
Era in baie si daca astepta sa ma duc la ea sa o spal pe spate de data asta nu ii mai iesea. Nu ma mai convingea sa fac ce vrea ea datorita farmecelor ei pe care stia sa le aplice cu mult tact.
Fir-ar sa fie! Pana la urma ce conta? Oricum hormonii mei nu ma ascultau niciodata si deja incepeau sa puna stapanire pe gandurile si actiunile mele.
In drum spre baie vad revista ascunsa intr-un colt al camerei, unde eu nu cred ca aveam ce cauta. Aveam impresia ca mi se pare, ca nu vad bine, insa ca sa ma conving ma aplec si cu teama o iau in mana, facand regretul sa ma invadeze si un gol in stomac sa mi se formeze. Pulsul meu deja o luase razna.
„Iubitul nostru Taylor a facut o noua cucerire. Insa intrebarea noastra e: ‘Cine e norocoasa?’ . Desigur ca noi vom afla, la fel si voi.”
Era ea! Total schimbata, diferita, dar ea! Aceiasi ochii, aceleasi buze, aceiasi ea!
– La dracu!
– Rob? Ai patit ceva?
– Du-te dracu!

Taylor
Nu imi venea sa cred, chiar era cu mine, ma alesese pe mine in locul lui.
Nu imi facusem sperante desi ideeea nu incetase niciodata sa ma bantuie. Nu neg ca nu visasem o apropiere mai mult decat amicala, iar cand se intamplase asta … ea ma paraseste.
Era logic ca nu aveam sa permit asta. Aveam dreptul de a-i arata ca pot fi cum vrea ea, ii pot da ce-i lipseste. Era diferita! Era ceea ce voiam, ce ma facea sa ma simt un om normal.
Sunt uman. Si m-am saturat ca cei din spatele meu, cei care se ocupa de imaginea mea, sa ia decizii in locul meu, sa imi spuna ce sa fac. Nu suport ca lumea sa ia control asupra mea, chiar daca lumea are un rol important pentru mine. Sunt atat de confuz. Dar stiu ca mi s-a spus ca un om trebuie sa isi pastreze credinta, sa lupte pana la capat. Asta fac! Pentru ca o vreau pe ea.
Si am incercat sa o uit. Sa nu imi pese, dar nu am putut sa stau departe de ea. Trebuia sa o gasesc sa folosesc orice relatie, tot ce puteam pana aveam sa stiu ca e chiar imposibil sa o mai vad. Altfel nu aveam pace. Inseamna prea mult ca sa o stiu departe de mine.
Ultima solutie? Prietenele ei, insa daca ea nu vrea sa fie gasita ele nu ma vor ajuta prea mult. Am oftat, din nou, si am incercat sa imi adun tot calmul de care mai dispuneam, nu era prea mult.
– Adda, trebuie sa imi spui unde e. Innebunesc!. Refuz sa cred ca a plecat fara sa fi lasat ceva pentru mine.
– Regret. Dar eu nici atat nu stiu.
In mod evident era hotarata sa ma ignore. Dar si eu eram hotarat sa nu renunt. La naiba! Trebuia sa ii arat ca vreau sa fiu acolo pentru ea, ca imi pasa si ca sunt capabil sa suport orice.
Incet imi las capul in jos plin de triste, poate aveam sansa sa o impresionez.
– Sunt groaznice zilele de cand a plecat, orele trec ca naiba, sunt negre si pline de frustrare, si disperarea mea ajunge la limita. Am nevoie sa stiu macar ca e in regula.
– Imi pare rau, dar nu stiu absolut nimic.
Zambetul ei mic si trist numai credibil nu era. Ce naiba! Era de gheata.?
– Si daca ai stii mi-ai spune?
– Nu. Trebuie sa plec nu mai are rost sa continuam discutia. Nu ai sa afli nimic de aici.
– La dracu cu tot! Am dat cu pumnul in masa si desi durea ca naiba, nu imi pasa. Imi pasa doar ca ea a plecat.
– Cineva e nervos azi! Arati groaznic.
Oare exista vro sansa sa aflu ceva de la Chris? Banuiesc ca inca o incercare, o ultima incercare nu avea sa imi dauneze.
– Crezi ca nu stiu?
– Ai aflat ceva?
– Nu, iubita ta e mai capoasa ca un catar. Si sincer, Emma nu va rezolva nimic daca se ascunde si isi ingroapa capul in nisip. Va fi mai rau.
– Da, stiu.
– Tu nu stii nimic de ea, nu?
– Nu. Nu de la ele. Si mi-a zambit facandu-ma sa inteleg ca in sfarsit aveam o sansa. La naiba, chiar exista o sansa! Zambetul mi-a aparut la gandul ca pot afla ceva, mii de fiori incepeau sa imi strabata corpul. Era senzatia aia placuta pe care nu o mai simtisem de cand plecase ea.
– Uite, ea nu a renuntat la vechile obiceiuri pana sa te cunosca pe tine … sau pe Pattison. Vine in fiecare duminica dimineata aici, la cafea. Dar e schimbata total. Si fizic si moral. Si nu e nevoie sa intrebi. Da, e in oras, a fost doar o diversiune plecarea ei. Si nu, Robert nu stie.
– Multumesc, chiar o sa iti fiu recunoscator.
– Atata timp cat nu stii de la mine, e perfect.

***

Am intrat in local. Era la locul obisnuit si am mai vazut-o dimineata acolo, pana sa aflu ca era ea. O priveam si nu stiam ca e atat de aproape. Iar ea nu facea nimic pentru a ma face atent asupra ei. Cu tact ma asez langa ea si incerc sa o privesc in ochii prin ochelari negri si tot parul care-i ascundea fata. Era rosu ca focu, si cu siguranta daca as fi vazut asa ceva la alta persoana in par mi s-ar fi parut ciudat, dar ea era raza mea de soare. Nu avea cum sa imi displaca.
– Stiu ca esti tu.
– Nu stiu despre ce vorbesti.
Desi incerca sa aiba o voce diferita, ii iesea cumplit de prost.
– Ada?
– Nu. Am sursele mele.
– La naiba cu sursele tale.
– De ce nu mai lasat sa te gasesc? De ce nu mi-ai spus ca pleci? De ce nu mi-ai spus ca esti atat de aproape? Iti place sa ma vezi umilindu-ma?
– Ti-am stricat destul viata. Si tie si lui Pattinson.
– Recunosc ca nici el nu arata mai bine ca mine, dar si-a gasit un sprijin. S-a gandit ca daca asta vrei, o sa incerce sa te uite. Insa eu am nevoie de tine.
Stiam ca simte ceva pentru mine si ca vrea acelasi lucru: o noua sansa. Caldura din ochii ei era aceiasi ca in ultima noapte. Avea nevoie doar de un mic impuls.
Mana ei pe masa ma atragea cumplit de mult. Voiam sa ii simt din nou pielea catifelata si calda, dar imi era teama. Nu voiam sa ii dau motiv sa plece, era ultimul lucru pe care il voiam. Puteam doar sa stau sa ma uit la ea, sa contemplez in gand … dorinta chiar ma mistuia.
– Ce trebuie sa fac sa stai departe de mine? Sa obtin un ordin de restrictie?
– Spune-mi ca nu ma iubesti. Ca tu chiar vrei sa te uit. Si o voi face, pentru totdeauna. Voi pleca.
Si chiar daca ma durea, o faceam si pe asta.
– Dar vreau sa stii ca in suflet o sa raman acelasi copil intristat ce te iubeste si care regreta neincetat ca nu va putea fi alaturi de tine. Vreau sa stii ca nu pot iubi pe altcineva oricat de mult as incerca. Nu te gandi ca e un santaj sentimental pentru ca nu e.
Am avut si inca am destule indoieli. Dar cu toate incercarile mele, suferinte, frustrari, prin teama mea si confesiunile mele, nu te voi lasa sa pleci niciodata, pentru ca vei fi mereu in inima mea.
– Exact asta e. Stii ca daca esti langa mine nu pot sa fiu indiferenta. Si tu profiti cat poti de asta. Afurisitule!
– Sunt tot ce vrei tu. Si cel mai nenorocit din viata ta. Insa unul care nu a renuntat.
Incet imi indrept mana spre a ei si i-o cuprind usor. Asteptam sa si-o retraga, dar nu a facut-o. O tinea acolo si ma lasa sa ii simt pielea catifelata si toata caldura care o emana.
– Ai de gand sa pleci iar?
O vedeam cum ezita si cum ii apar cateva cute proeminante intre sprancene … insa a negat miscandu-si capul intr-o parte si in alta.
Si acum puteam sa sper destul de mult ca e a mea! Nu integral. Dar puteam, spune ca si ea ma vrea. Mai aveam ceva de lucrat la partea asta, insa eram pe drumul cel bun, si avansam considerabil si asta ma facea sa ma simt al naibii de bine.
Am privit-o inca o data in ochi, coborand incet privirea spre buzele ei apetisante. In timp ce inca ii mangaiam mana incerc sa ma apropi de ea mai mult si incep sa prind mai mult curaj vazand ca ea nu se indeparteaza de mine. Imi aplec putin capul intr-o parte si depun un sarut tandru pe buzele ei. Ea imi raspunde la fel. Continui luandu-i buza de sus si jucandu-ma cu ea. Doamne cat de dor putuse sa imi fie de senzatia care o primeam, de mirosul ei, de tot.
___________________________________________________________

Emma
Nu stiu de ce tot aman lucrurile, dar daca ar trebui sa ghicesc as zice ca o fac mai ales de frica. Frica de esec, frica de durere, frica de refuz. Uneori e frica de a lua pur si simplu o decizie, de a ma maturiza, de a avea o responsabilitate. Si e prostesc sa am sentimentul asta. Oricine trece prin asta … dar suferinta chiar se abonase la mine si deja ma simteam ca naiba pentru tot ce facusem si eu la randul meu.
„Daca mai fac o greseala pe care nu pot sa o repar?” Asta e intrebare care se repeta fara oprire in mintea mea.
Oricare este motivul pentru care exista frica, un lucru, e sigur: atunci cand durerea de a nu fi facut nimic ajunge mai mare decat frica de a face ceva, te simti mult prea inutil, iar eu ajunsesem asa, inutila, o incurca-lume.
Intotdeauna e cineva care sa ma impinga de la spate, sa ma indrume, sa imi spuna ca ceva e gresit, dar sincer cu cat imi spune mai mult sa nu fac ceva cu atat mai mult o fac. Se pare ca pana nu reusesc sa invat singura sa gresesc si apoi sa ma dau cu capu de pereti nu renunt. De ce ar trebui sa functionez eu total anapoda? Mi-ar fi fost mult mai usor cu o gandire obisnuita, ca a tuturor celorlati. La naiba cu gandirea mea aiurea si total irationala!
Trebuie sa experimentez propiile greseli. Sa imi invat fiecare lectie. Pana cand ajung sa inteleg ca gresesc cu adevarat.
Si ca pana si cel mai mare esec, pana si cea mai grava, de nereparat greseala sunt mult mai de preferat decat sa nu incerci niciodata.
Eram cu Taylor de ceva timp. La inceput a fost un fel de proba, doar sa vedem daca toata chestia asta merge. Si a mers. Apoi a urmat perioada in care apaream cu el la diferite evenimente, sau eram fotografiati la diferite restaurante. Sigur ca imi placea, insa inca mai existau zile in care ma gandeam la Rob. Era inevitabila chestia asta.
Mintea mea umbla aiurea de cateva zile. Taylor nu merita indiferenta mea, asa ca nu am de gand sa mai fac un pas gresit.
Dar ma gandeam la ce avea sa spuna el cand va vedea prima poza cu mine si cu Taylor. Sau daca va veni sa ma caute. Insa nu a trebuit sa ma stresez prea mult. La cateva zile el isi decalara relatia cu Vicky. Totul lua amploare. Relatia lor ori era serioasa, ori o facea sa ma oftice pe mine. Si dupa atata timp inca mai era ceva acolo care nu agrea situatia asta, care nu era multumit. Eu nu agream, eu nu eram multumita.
In seara asta trbuia sa il insotesc pe Taylor la o premiera, mi-a spus ca o sa fie si el. Si se vedea destul de clar ca nu voia sa merg cu el. Nu voia ca eu sa ma intalnesc cu el. Insa trebuia. Trebuia sa infrunt odata si o data situatia asta, nu? Trebuia? Sau pur si simplu incercam sa imi gasesc o scuza acceptabila?

***

Purtam o rochie lunga, neagra, simpla. Putin stransa in jurul sanilor si restul picand valuri in jos pana in pamant. Parul rosu il lasasem sa imi cada liber pe umeri. Aratam ca o ciudata cu siguranta, dar nu asta ma deranja, ci pantofi insuportabili cu tocul lor cu tot, dar asta nu insemna ca nu puteam sa maschez. Deja deveneam din ce in ce mai buna la asta.
Nici nu stiam la ce premiera merg, nu ca m-ar fi interesat, chiar nu ma interesa. Ma uitam dupa Robert sa vad daca venise si de cine era insotit. Dar in loc sa il vad pe el tot ce reuseam sa deosebesc erau fete urate si expresii stupide. Nimic din ce m-ar multumi, nimic din ceea ceea ce voiam sa vad.
Intrasem in cinema si speram ca il pot vedea pana ce luminile se vor stinge, asa stiam ca si el va stii unde sunt eu.
La naiba! Nu mai aparea odata? Nu mai era asa mult timp pana sa se spulbere si ultima mea speranta.
Nu stiu daca ma pricepeam la invocat dar in secunda urmatoare il vad pe el ca intra. Si desigur insotit la brat de Vicky. Vroia din tot dinadinsul sa ma oftice. Si al naibii ticalos chiar reusea. Nu credeam ca imi va pica atat de rau sa ii vad asa si atat de aproape.
Speram ca e cu ochii pe mine, speram sa ma vada cand voi pleca de langa Taylor si ca ma va urma. Nu stiam ce aveam sa ii spun. Poate ca voiam doar sa il mai aud ca imi vorbeste mie, sa stiu ca nu ma uraste. Fir-ar sa fie! Nu stiu ce voiam!
Filmul stupid incepuse de ceva vreme. Si Taylor deja isi daduse seama ca nu eram in apele mele. De cateva ori m-a intrebat daca vreau sa merg acasa insa de atatea ori am refuzat.
– Esti sigura de asta?
– Ti-am spus sunt sigura. Vreau doar sa iau putin aer.
Iesisem afara si ma plimbasem ca un titirez prin fata cladiri si cu tigara in mana. Asteptam ca proasta sa vina insa nu o facea. Ma gandisem tot ca o proasta ca o va face. Dar era logic ca nu va veni. Eu eram de domeniul trecutului. Si da tocmai imi dovedisem unde ajunsese proastia mea. La un grad mult prea mare.
Era mult mai bine daca il lasam la locul lui. De cand eram cu Taylor, pe el il inghesuisem cu multa fermitate undeva intr-o zona estompata a constientului si nu il scoteam la luimna decat atunci cand aveam chef. Si se pare ca l-am scos de prea multe ori de mi s-a aprins din nou calcaiele si chiar mult prea repede.
Asteptarea mea avea limite, si trebuia sa pastrez si eu putina demnitate din ce imi mai ramasese. Cu nervi la pamant si cu durerea de cap mult mai accentuata intru din nou pe micul coridor si incerc sa ma relaxez sa nu dau de banuit. Mergeam atat de incet incat am putut sa vad cum o mica usa insignificata de la o debara se deschidea incet si o mana incerca sa isi faca loc prin mica crapatura prinzandu-ma de umar. Pot spune ca a fost un strecurat de calitate. Desigur ca instinctul meu de conservare inca exista si ca urmare ar fi trebuit sa incep sa tip ca o descreierata si isterica ce eram, dar aveam un moment de empatie, aproape ca intuiam ca e el. Si chiar el era.
Imi aminteam prima noastra intalnire, a fost o simpla coincidenta, care nu m-a facut sa regret nici pana acum ceea ce am trait alaturi de el, simtisem acea iubire intensa care nu te lasa sa dormi multe nopti la rand, acea iubire care te face sa visezi constat cu ochii deschisi. Si astea deveneau acum doar simple amintiri. In trecut era legatura noastra, insa acum in prezent doar ne despart.
Ma apucase rau melancolismul ceea ce bineinteles ca nu era de bine. Retrospectiva chiar nu era buna in momentul de fata, nu puteam sa arat ca sunt slaba sau faptul ca pana si in cel mai mic mod de fapt el imi lipsea.
Eu ma uitam la el si el la mine, iar situatia era agonizant de inceata. Era ca si cum ar fi un zid intre noi. Eu de o parte, el de cealalta, niciunul dintre noi nu se complica sa il sara sau sa il ocoleasca. Si eu una deja incepeam sa ma topesc in albastrul incredibil de profund din ochii lui.
– Ai de gand sa tii totul in tine pana ai sa clachezi si vei muri?
Imi intrerupe el linistea si contemplarea pe un ton sec si total atipic lui.
– Nu stiu despre ce vorbesti.
Amanare. Amanarea era singura mea sansa de a gasi ceva sa ma faca sa il tin ocupat. Voiam sa discut cu el, dar nu stiam ce. Voiam sa il vad, dar nu stiam pentru cat timp. Voiam sa ii aud vocea, dar nu sa imi vorbeasca pe tonul asta. Il voiam langa mine, dar nu atat de rece ca o stanca. Voiam multe si nu cred ca aveam sa primesc ceva.
Lumina palida a lunii se revarsa in camera, prin micul geam din spatele meu, iluminandu-l pe el. Nu ma saturam din privit. Pometii inalti, sprancenele arcuite, gura minunata rotunjita, si atat de senzuala.
Ah la naiba! Acum aveam nevoie de toata luciditatea de care puteam dispune, si nu de vraja buzelor lui.
Brusc tot calmul de care dispuneam simteam cum se evapora. Mania deja punea stapanire pe mine. Tremuram si respiratia mea devenea mult prea grea din cauza efortului de a-mi controla impulsurile.
– Esti un nemernic. Te urasc. Nu stii decat sa furi suflete. Ce crezi ca o sa ai mai mult noroc asa? Ei bine, afla ca nu, esti mult mai nenorocit. Te-am vrut aproape de inima mea, stiai prea bine tot ce simteam pentru tine si a fost egal cu zero.
Simteam cum imi creste pulsul si imi scade adrenalina. Si nu, nu eram drogata si nu luasem nimic altceva, stiam ca traiesc pe alta lume, eram sigura. Dar sa ii simt respiratia pe pielea mea era prea mult de suportat.
– Imi pare rau ca tu crezi asta, as vrea sa te fac cumva sa relizezi ca tu pentru mine esti totul.
Mi-am strans pumanii in incercarea de a imi distrage atentia de la vorbele lui.
– Totul pe dracu …
– Cine poate sa spuna ca nu valorezi pentru mine?
Mai avea si tupeul sa ma intrerupa. Eu eram mai rau ca o oala sub presiunea si lui ii placea sa se joace cu sentimentele mele. Si eu puteam face asta.
– Sunt sigura ca ai baut ceva sau mancarea nu ti-a priit.
S-a mai apropiat cu un pas de mine si eu am mai dat unul inapoi. Buzele lui s-au transformat intr-o linie dreapta si se uita cu ochii rugatori in ai mei.
– Em, inceteaza sa te mai legi la cap cand nu te doare.
De fapt ma durea, si inca foarte rau. Aveam impresia ca e o bomba cu ceas si in orice moment va exploda.
– Revin la intrebare. Cine poata sa spuna?
– Eu. La naiba, pot sa o spun eu!
S-a incrunat. Voiam sa ma apropi de el si sa ii netezesc cutele dintre sprancenele lui, sa il cred pe cuvant, insa nu puteam. S-a mai apropiat cu un pas si eu inca o data am dat inapoi.
– Nu stii cate sentimente am investit in tine, cate idei risipite prin minte am avut, nu stii…
– Investit? La naiba! Ce sunt eu? O afacere? O afacere nereusita desigur.
A mai facut un pas iar eu nu mai puteam da inapoi. Eram lipita de zidul rece si insensibil. Nimeni nu se gandea ca daca el ma atinge acum pe mine tot ce asimilasem pentru Taylor se putea narui, doar intr-o fractiune de secunda.
– Vreau sa asculti ce am de spus, chiar daca crezi ca suntem la capat de drum, nu trebuie sa fie asa, ramasul bun nu isi are locul aici. Nu acum.
– Visezi prea mult la un nou inceput si eu nu vreau sa mai aud, nu vreau sa mai ascult.
– De acum incolo mereu voi regreta tot ce a dus la fisura asta. Dar tu ai fost si vei ramane dragostea mea.
– Am incetat sa ma gandesc la tine si stiu ca din acea zi nu mai pot iubi asa. Nu mai pot sa am incredere, tu ti-ai batut joc de sufletul meu. Tot ce a fost nu va mai fi.
Deja ma smiorcaiam si pun pariu ca eram mai rau ca miorlaitul unei pisici agasante. Mai facuse un pas, un ultim pas. Era mult prea aproape de mine, incat nu indrazneam decat sa il lovesc cu pumnii. Poate ca erau mici si ineficientii, dar ma ajutau sa ma descarc.
– Poate chiar stii ce zic sau poate o iei in gluma, dar simt ca sunt legat de tine. Am ajuns sa numar zilele pana cand o sa ne intalnim. Si cica nu realizezi ce ai avut pana nu pierzi, dar sunt sigur ca nu obtii nimic daca nu crezi. Iar eu am crezut. Nu am renuntat nici macar o fractiune de secunda fiindca totdeauna pierzi daca renunti la lupta. Si stii ca nici macar nu as putea sa ma joc cand vine vorba de tine.
Eram furioasa, furioasa pe mine. Ma facea sa vad decizia proasta pe care o luasem. Si era ca si cum imi infingea mii de cutite in tot corpul, cele mai multe avand ca tinta inima mea facuta praf.
– Taci. Nu mai vreau sa aud nimic, vreau sa pleci naibii de aici. Capul meu era ingropat in pieptul lui si speram ca asa nu auzea gafaielile suspinelor mele sau dificultatea ce o aveam in a vorbi cat mai corent si fara sa ma balbai. Pumnii mei nu reusise sa-l intimideze.
– Esti sigura ca asta vrei?
Inima lui batea mult prea repede, si voiam sa ii aud vocea la nesfarsit, sa ma minta in continuare. Dar un gand irational mi-a trecut prin minte. Nu il credeam in stare sa plece. Mi-a dezgropat privirea din pieptul lui si am adoptat-o pe cea rece si insensibila.
– Da. I-am spus cu hotarare.
S-a apropiat incet de fata mea. M-a privit in ochii si a spus un simplu „bine”. S-a aplecat si m-a sarutat pe frunte. Si-a intors spatele si a plecat. Tot ce-am reusit sa mai aud de la el a fost „nu vreau decat sa fii fericita”.
Am ramas inmarmurita, nu ma asteptam sa faca asta.

***

(2 saptamani mai tarziu)
Stateam si priveam ca proasta corespondenta. Plicul alb fara expeditor dar cu numele meu pe el, ma facea mult prea agitata. Stiam ca e de la el. I-as fi recunoscut scrisul inconfundabil oriunde.
De cand plecase din debaraua aia nu il mai vazusem. Aveam impresia ca o sa il revad, daca nu atunci cu siguranta ziua urmatoare. Insa nu a fost asa. In masina, in drum spre casa, Taylor ma lua de mana si mi-o stranse puternic.
– Banuiesc ca esti atat de distrasa pentru ca ai aflat, nu?
– Ce sa aflu? I-am raspuns in timp ce priveam absenta pe geamul masini, cu gandul mult prea departe de unde ma aflam eu, desprins total de corpul meu.
– Stiu ca ai vorbit cu Pattinson, asta a fost motivul pentru care nu am iesit dupa tine. Am banuit ca vrea el sa iti dea vestea.
La naiba cu vestea lui cu tot. Care era? Se insura sau ce?
Eram curioasa, dar eram prea obosita sa mai aud ceva. Asa ca nu am insitat.
– Nu ti-a spus ca pleaca in Londra ca sa filmeze, si ca se intoarce peste cateva lunii? Poate chiar peste un an, zicea ca are nevoie de o vacanta. A declarat in seara asta. Nu stia daca sa accepte proiectul sau nu. Dar ceva sau cineva i-a schimbat perspectiva in viata si l-a facut sa ia decizia asta.
El acum era convins ca stiam povestea de la Rob si ca il refuzasem, il refuzasem ca sa raman cu el. Nu stiu daca nu as fi facut asa in cazul in care mi-ar fi spus. Banuiesc ca nu o sa aflu niciodata.
– Ihim. Asta a fost tot ce i-am spus in acea seara.
In timpul asta relatia mea cu el a decurs intr-un mod chiar foarte bun. Tineam la el si era mai mult decat sentimentul cu care ma obsinuisem, dar sa stau acum cu scrisoarea de la Rob in mana ma zguduia total. Intr-o prima fractiune de secunda am vrut sa o rup in mii si mii de bucatele. Eram furioasa ca nu imi spusese ce avea de gand. Insa imi doream cu ardoare sa stiu ceva despre el.
Asa ca am deschis-o:

Em,
Ma rog din suflet si te rog si pe tine daca o sa deschizi scrisoarea asta nu o arunca, nu o rupe, nu o arde, citeste-o. Nu mi-ai dat sansa sa iti explic, nu mi-ai mai dat nicio sansa, si asta e singura posibilitate care mi-a ramas, singura in care stiu ca ai putea sa imi asculti gandurile, fara sa ma intrerupi.
As fi vrut sa existe o zi in care sa iti pot spune in fata tot ceea ce ai insemnat tu pentru mine, ce ravagi ai facut in sufletul meu, sa iti spun cat de mult ai insemnat pentru mine in fiecare zi, cum ai intrat in sfuletul meu inca din ziua in care te-am cunoscut si ca dupa atata timp ai reusit, inca ai ramas in inima mea. Si crede-ma am facut tot posibilul sa renunt la tine.
Credeam ca stii ceea ce conteaza pentru mine. Si stiu ca tristetea ta e din vina mea, si ma doare, si crede-ma ca te-as intreba de o mie de ori cine e de vina, si as accepta fiecare jignire si insulta si m-as preface ca nu ma raneste doar sa stiu ca tu te simti mai bine. Si stiu ca te doare sa citesti asta acum, dar stiu ca daca as fi acolo acum, nu ar mai fi asa, prezenta mea ar schimba ceva. Am luptat, dar chiar daca sunt departe nu imi este indiferet, ci ma doare, ma doare sa stiu ca sufletul meu e acolo si ca tu ai sa il ranesti de cate ori vei avea ocazia.
Ma omoara gandul ca vreau sa te vad si nu pot. Imi e greu ca naiba. Si cu un singur telefon pot fi langa tine gata sa te tin treaza in noapte, sa te ridic cand simti ca pici, dar nu mai are rost. Stiu ca astepti perioada in care va fi bine. Iti spun si tie ce imi spun si mie nu e totul perfect dar o sa fie.
Nu am ales-o pe Vicky ci tu ai crezut asta. Relatia mea cu ea a devenit serioasa pentru ca tu ai plecat. Nu ma vroiai in viata ta, si cu forta nu aveam ce cauta. Foaia de hartie nu imi ajunge la cate am sa iti spun.
Parca as fi nebun, ma uit la stele si ma gandesc cum o sa te iau in brate si o sa iti simt parfumul tau din nou si buzele tale dulci. E firesc sa simt ca parca a trecut o vesnicie?
Dar am invatat ca dureaza putin un moment de bucurie.
Pe foaie am incercat sa scriu multe cuvinte sa las un mesaj plin de sentimente..stiu ca nu ai sa ma uiti. De fapt nu stiu nimic, doar sper.
Cand o sa vin acasa vom fi din nou ca doi straini ce s-au cunoscut pentru prima data.
Am incercat totul ca sa te uit, dar nu pot fiecare parte din mine, fiecare neuron te resimte.
Ma semnez pe foaie si stiu ca fiecare cuvant imi va aminti de tine, de clipele ce le-am trait, desi au fost putine.

– Emma?
Am impaturit scrisoarea si am bagat-o in buzunarul de la spatele blugilor. Am incercat sa imi revin sa nu ma tradeze vreo trasatura sau reactie ca nu as fi in regula.
– Da, sunt aici, in bucatarie.
– Te simti bine? Esti in regula?
Am ridicat o spranceana si mi-am dat ochii peste cap. Stiam ca va continua fara sa ii dau vreun raspuns.
– Robert se insoara … cu Vicky.
I-am zambit. Golul din stomac ma facea sa ma simt aiurea. Mai ales ca in scrisoare nu era nimic legat de asta. L-am sarutat rapid pe buze si l-am imbratisat. Puteam sa jur ca el e mai trist ca mine, stia ca inca ma afecteaza, dar avea sa-mi treaca.
– Esti in regula?
– Da, sunt.
Trebuia sa fiu. Il aveam pe el langa mine. Sprijinul meu neconditionat. Puteam spune ca sunt aproape fericita, aproape iubita.
– Stii ca te iubesc fara limite, masura si neconditionat.
___________________________________________________________

Titlul „Add insult to injury” este o expresie englezeasca care se traduce „A fi picatura care a umplut paharul”