Capitolul 7 – A superhero?

Nu stiam daca e zi sau noapte, sau ce se intamplase cu mine. Nu stiam cum ajunsesem intr-un pat, intr-un pat atat de comfortabil din care nu mai voiam sa cobor. Cearsafurile erau atat de moi si proaspete, pernele pufoase … ma simteam in siguranta, in siguranta si cu o mare durere de cap. Amintirile se desfasurau acum in mintea mea, facandu-mi inima sa se stranga de durere. Mi-am reprimat un suspin. Trebuia sa trec mai departe. Am incercat sa ma ridic, dar nu a fost prea intelept din partea mea. Durerea de cap se accentua si incepeam sa vad cum camera se invarteste, iar in urmatoarea secunda eram pe perna.

Nu recunosteam camera, cu siguranta a mea nu era. Desi lumina era slaba – probabil al unui apus sau rasarit – puteam sa deslusesc cateva lucruri: deasupra mea era un tablou mare cu o fata, sau vedeta nu stiam cine e, nici nu vedeam prea bine ca sa-mi dau seama, in fata mea era un LCD…

– Ti-am dat totul si nu am cerut niciodata nimic in schimb si uita-te la mine, sunt singura! Te-am asteptat, ca un copil dupa scoala, asa paream. De ce nu ai aparut? Spune-mi! Pentru ca te iubesc, am ajuns asa!

Am incetat sa mai admir camera, cand am auzit-o pe ea acuzand pe cineva de incapacitatea de a-si demonstra sentimentele. Avea atata durere in voce, si adevarul e ca tipa foarte tare incat auzeam foarte bine, chiar daca usa era inchisa.

– Stii ca te iubesc numai pe tine, restul nu mai conteaza, dar daca nu iti convine si nu iti mai pasa, de ce mai esti aici? Doar pleaca..

Replica lui imi suna cunoscuta…Da! Semana cu ce mi-a spus Nathaniel aseara. N-am putut sa mai aud continuarea, dar ei inca discutau in soapta. Oare isi amintise de mine? Dar se auzi o usa, cineva pleca si mai ramasesem cu o persoana. Speram din tot sufletul sa nu fie baiatul, deja nu imi placea. Usa se deschise si atunci am inchis ochii prefacandu-ma ca dorm.

– Uff… Ce ma fac eu cu tine? Vocea lui imi era familiara si totusi necunoscuta. Esti de doua zile asa, poate ar trebui sa te duc la spi…

– Doua zile?! am sarit ca arsa din pat, dar nu a fost o idee buna sa ma las influentata de impulsuri. Unul dintre ele, saritura m-a facut sa ma dezechilibrez din cauza durerii de cap si al doilea, pentru ca voiam sa plec de aici fara sa dau ochii cu el. Dar il cunosteam pe el, era cel care a insotit-o pe Selena la Blink Cafe & Bar.

– As fi vrut sa zic ca te simti mai bine, dar la cat de „echilibrata” esti nu pot sa mai afirm asta. Te simti bine?

Bineinteles ca el a venit la mine si m-a prins inainte ca eu sa fiu pe jos. Voiam sa ii spun sa ma lase, dar eram atat de uimita de forta care o avea, de felul cum arata, de corpul lui care emana caldura – facandu-ma sa vreau sa raman asa –  si de cum suna vocea lui incat nu puteam sa scot nici un cuvant. M-a asezat in mijlocul patului, iar el era langa mine, inca ma tinea de mijloc, de parca astepta sa cad in orice moment.

– Stiu ca nu esti muta, pentru ca ai strigat dupa ajutor, continua el. Deci esti bine?

Acum stiu cum am ajuns aici, probabil ca am lesinat, iar el nestiind unde sa ma duca a considerat ca la el e potrivit si lovitura cred ca o capatasem in timpul cazaturi.

– Aaaa….da! Multumesc! Mi se parea politicos sa ii spun asta, chiar daca nu imi placea cum s-a comportat cu prietena lui, totusi intr-un fel imi salvase viata.

– Multumesc?! era incruntat, ca si cum nu ii convenea ceva. Nu aveam de gand sa ii ofer altceva, ii sunt recunoscatoare e adevarat, dar asta nu inseamna ca ar trebui sa procedez altfel.

– Nu tu mai salvat aseara? el incuviinta din cap, dar cuta dintre sprance inca era prezenta. Atunci iti multumesc!

– Nu stii cum ai ajuns aici? Parea ingrijorat, oare aveam probleme mai mari cu capul decat credeam eu?

– Am lesinat?

– Da…si nu.

– Cum vine asta? Explica-mi!

– Ai primit un pumn…in cap.

– … un… pumn?! reusesc sa spun eu ingrozita. Nate! A fost in stare sa dea in mine pana la urma? intrebarea era mai mult pentru mine. Voia sa-si atinga scopurile cu orice pret.

– De fapt.. eu am fost. Dar lasa-ma sa iti explic. Am vrut sa dau in agresorul tau, doar ca el s-a ferit si am nimerit in tine. Imi pare atat de rau, chiar imi pare. Si te-am adus aici, nu puteam sa te las acolo intinsa. Nu vroiai asta nu?

Vorbea atat de repede, nu stiu cum de am fost capabila sa inteleg tot ce spunea el. Dupa cateva secunde bune, am reusit sa procesez tot ce auzisem de la el, instinctul – desi ma lasase balta, acum aveam incredere in el – m-a facut sa ma misc din pozitia in care ma aflam si sa ma indepartez.

– Cred ca ar trebui sa plec.

Intr-un fel nu voiam sa plec, parca ceva ma tine sa stau acolo, sa il cunosc – asta doar pentru ca ma salvase, sau poate ca asa voiam eu sa cred -.

– Eu nu prea cred. Zambea, avea un zambet atat de frumos, dar nu asta conta. De ce nu ma lasa sa plec? O parere prea proasta despre el nu puteam sa am, il vazusem cu Selena si sunt sigura ca si cea care plecase mai devreme suparata era tot ea. Nu avea cum sa fie posibilitatea ca el sa ma placa, mai ales pentru ca aratam ca naiba – cu siguranta -… probabil a vazut cat eram de incurcata, asa ca a continuat sa imi explice.

– Este  intuneric afara, nu cred ca vei gasi o cale sa ajungi in siguranta, cel putin nu in starea in care esti. Tu o sa dormi aici, eu o sa fiu alaturi, daca ai nevoie de ajutor ma strigi.

Si a plecat. Nu am apucat sa mai scot nici un cuvant. Imi placea aici, doar ca eroul meu nu s-a mai gandit la un aspect, si anume ca imi era foame. Abia atunci am obervat ca afara era intuneric, si camera era luminata doar de o veioza. Cuvintele lui inca imi rasunau in minte. Sa il strig? De unde sa stiu eu cum il cheama? Ca nu eram paranormala, si nu cred ca mi-a spus… adica nu eram atat de aiurita incat sa uit numele lui, trebuie sa recunosc ca era frumos si nu m-ar fi deranjat sa stiu ceva despre el. Dar asta nu facea sa-mi treaca pofta de mancare.

Nu am cum sa il strig, adica am, dar nu vreau sa il deranjez, nu mi se pare atat de important. Banuiesc ca daca ma duc eu sa imi caut ceva de mancare nu se va supara, sau poate ca nici nu va afla. Stomacul meu cu siguranta nu mai accepta o amanare. Incercarea mea de a ma da jos din pat si sa ajung la bucatarie fara sa fac zgomot a fost un succes total, desigur ca durerea de cap devenise suportabila, poate din cauza ca nu imi mai statea mintea la ea.

Nu mai eram atenta la absolut nimic, nu stiu cum am gasit bucataria, dar asta era un detaliu nesemnificativ. Detaliul important era gasirea frigiderului, care n-a fost prea greu. L-am deschis … hmm, e fructo-maniac? Nu stiam cum l-as putea numi, avea atat de multe fructe si legume… Toate astea mi-au devenit indiferente atunci cand am vazut ceva foarte apetisant: crochete din piept de pui, faceau ca stomacul meu sa fie din ce in ce mai revoltat. Nu am mai stat pe ganduri si intr-o secunda eram la masa cu mancarea in fata, nu m-am mai chinuit sa incalzesc, mi se parea fara rost si o pierdere de timp.

– Ce faci aici? Am dat de naiba! Cum de s-a trezit? Sunt sigura ca n-am facut nici un zgomot. Am inghitit cu greu ceea ce mai aveam in gura, si stomacul meu deja avea senzati ca mancarea nu-i mai prieste. Numai greseli faceam in ultima vreme. Parea nervos, daca mi-a dat un pumn din gresala, cu siguranta n-as vrea sa vad cum e intentionat. M-am uitat la el cu cea mai inocenta privire a mea sperand ca nu se va desfasura prea rau discutia.

– Imi cer scuze! Stiu ca nu ar trebui sa fiu aici, ci unde mai lasat tu, dar imi era foame, si nu stiam cum te cheama. Fata lui a fost cuprinsa de o surprindere totala.

– Am uitat ca trebuie sa mananci, eu ar trebui sa imi cer scuze. In timpul asta eu scuturam din cap, dezaprobandu-l, era eroul meu, ii eram recunoscatoare pentru ceea ce facuse pentru mine. Si nu stii cum ma cheama?

– Ar trebui sa stiu? Pana la urma cred ca ma lovisem prea tare.

– Cred ca nu. Eu sunt Tay…Rayan.

– Ei bine Tay…Rayan eu sunt Emma. Eram putin amuzata, si incepusem din nou sa mananc.

– Ramanem doar la Rayan. Si stiu, cum te cheama.

– Stii?

– Inainte sa intri la idei, stiu de cand serveai la la Blink Cafe & Bar. Colegul tau tipa cam tare.

Voiam sa cred ca vor urma vremuri bune, interesante. Totul tinea de calmul meu, care trebuia pastrat si sa incerc sa nu ma mai incred in orice. Dar eroul meu avea ceva ce te atragea, ma facea sa uit de toate principile mele. Discutia noastra putea sa continue, dar mi-am vazut chipul reflectat intr-un geam al dulapului cu pahare. Aratam ingrozitor! Chiar daca aveam breton se vedea pe partea stanga a fetei ca eram vanata si putin umflata. Reactia mea a fost una greu de descris, nu-mi venea sa cred ca m-a vazut asa, speranta ca el ma luase acasa la el pentru ca ma place se narui. Nu avea cum sa ma placa, nu in starea deplorabila in care eram.

Am ajuns in camera unde ma lasase cu cateva minute bune in urma si am inchis usa dupa mine, ma comportam copilareste, dar aratam ingrozitor.

– Emma, ieri aratai mai rau, nu vad care e problema.

– Cu atat mai rau am inceput eu, cum crezi ca mai apar in fata ta stiind halul in care sunt? Prefer sa dorm, am mintit eu.

– Esti sigura? Pana acum ti-am fost de ajutor, poate o sa pot si de acum incolo.

Eu as vrea sa ma ajuti in alta problema, poate te pricepi sa-mi vindeci inima. Am oftat, lovitura la cap ma facea sa nu mai gandesc coerent.

– Da, sunt sigura.

Intr-un final m-a lasat sa „dorm”, spunand ca si el e obosit. Doar ca somnul se cam lasa asteptat. O vreme buna am stat asa uitandu-ma la tavan si gandindu-ma cum sa-mi continui viata. Rayan mi se parea o idee buna, ca sa ma ajute, doar ca avea prietena.

Atunci ce naiba mai caut eu aici? Nu se poate nimic si nici nu cred ca o sa-l mai vad. Nu o sa mai am ocazia sa stau cu el de vorba oricat de mult as vrea. Plecatul pe furis pare o idee buna. Nu-mi va simti lipsa, sper doar sa nu creada ca i-am luat ceva. Mai bine sa nu mai trag de timp, sa plec acum era o solutie…acceptabila.