Capitolul 22 – Fraiday hope’s

Nu doar adolescentii se lasa dusi de val, purtati de sentimente si hormoni, ci si adultii, iar parintii mei au facut greseala asta. Greseala de a se desprinde de realitate si lasandu-se cuprinsi de neatentie. Pana la urma dragostea chiar nu are varsta! Si atunci cand in sufletul tau e cineva, nu prea ai sanse sa-l scoti, chiar daca ai vrea. Sarutul este de ajuns ca sa junga la inima ta si sa uiti orice altceva din jurul tau si te duca mai departe, in lumea ta.

Totul s-a petrecut cu multi ani in urma, in vechea mea casa. Eram mica, atat de mica ca inca credeam in mos Craciun. Ajunul Craciunului! Toata lumea vesela, incercand sa fie mai buni unii cu alti si impartind fericire si bucurie si alte lucruri tipice Craciunului, cu oricine. Oaspeti plecase, eu imi primisem cadoul mult dorit si ma bagasem la somn cu patura mea calduroasa. Nu-mi mai pasa de nimic altceva, nu mai aveam nici o dorinta. Aveam totul. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc e fumul inecacios, greu de patruns cu privirea si pe tata luandu-ma in brate si spunandu-mi continuu „totul va fi bine”.

– Tati … ce s-a … intamplat? Era prea mult fum, atat de mult ca nu puteam respira, iar privirea lui nu imi era de ajutor, nu ma linistea asa cum ar fi trebuit.

Nu stiu, ce a urmat dupa, daca el s-a linistit sau nu. Mintea mea era stapanita de fum, iar eu purtata intr-un somn departat de realitate.

Stiu ca ma trezisem, cu o usoara dificultate in a respira normal. Cautam cu privirea ceva care sa ma faca sa ma simt bine si nu cuprinsa de anxietate. O cautam pe mama, dar in tot intunericul care ma inconjura, nu aveam sanse sa deosebesc ceva. Incet m-am dat jos din patul strain bajbaind lucrurile si incercand sa ajung la usa.

Grozav! Acum aud si voci! Sau poate e un vis? Daca da nu-mi place e prea real. M-am indreptat spre usa crapata si am aruncat o privire spre persoanele care vorbeau. Totusi vocile nu erau doar in mintea mea.

– Haide, Seth spune-mi ca Rachel se va face bine! Cel care astepta o veste buna parea sa fie tata, doar ca era ca si scapat dintr-un incendiu, iar privirea lui era aceiasi pe care o vazusem mai devreme. Una care imi provoca neliniste.

– Imi pare atat de rau Adam! Facem tot posibilul, dar ne este atat de greu, inca se afla in coma.

Am ramas in urma! Daca derulez putin „banda”. Cine era Rachel? Despre cine vorbea tata? Numele imi era cunoscut, dar atat.

– Adam, spune-mi ce s-a intamplat? Noi cand am plecat era totul in ordine.

– Stiu. Doar ca Rachel mi-a planuit cadoul de Craciun, unul neastepta. O cina romantica. Totul era minunat, camera inconjurata de lumanari, ea aratand …

Nu puteam sa ascult asta! Privirea mi se fixa pe calendarul din spatele usi. Nu stiam sa-l citesc, nu corect. Dar cu toate astea stiam in ce zi sunt. De ce nu-mi puteam aminti?! Memorie proasta …

– … nu stiu in ce moment de neatentie totul a luat foc. Ea striga continuu sa ma duc intai la Em si asta am facut … iar acum asta e situatia. Iti jur ca am facut tot posibilul sa o scot si pe ea la fel de repede, Seth.

– Omule, calmeaza-te, nu e vina ta.

– E dureros sa te desparti de cineva. Iar acum destinul vrea sa ma desparta de ea. Si nu pot simula ce e in sufletul meu. Daca o fac ma ranesc si mai mult.

– Domnule doctor… pacienta…

– Oh nu! Spune-mi ca nu e ceea ce cred Seth!

Nu-l mai vazusem pe tata in aceea situatie si plangand atat de mult. Cu toate ca nu-mi aminteam atunci de ea, ceva din mine murise. Simteam cum inima e patrunsa de durere, iar sufletul si gandurile mele deveneau atat de pustii.

***

– Zi tu Em! Nu ti se pare Craciunul cea mai frumoasa perioada a unui an? Zambetul ei era molipsitor, dar amintirile mele nu erau prea placute, nu puteam fi de acord cu ea.

– Nu, i-o tai scurt. Stii ca nu-mi place sa vorbesc despre asta.

– Pacat, si eu care aveam cadoul perfect. Continua sa ma ignore. Era incurabila din toate punctele de vedere.

– Ada … inceteaza, santajul nu-si are rostul. Imi permit sa am o presimtire. Nu cumva cadoul tau are legatura cu Taylor?

– Stii ca nu esti proasta?

– Da, stiu! Si mai stiu ca nu am chef de incercarile tale de a ma binedispune.

– Era o intrebare retorica! Ma tachineaza ea dandu-si ochii peste cap. Dar daca tot ai adus vorba de Taylor, ia zi-mi cum s-a terminat cina voastra?

– Memoria e un lucru atat de ciudat, incat nu-mi amintesc! Ii spun nonsalanta si cu speranta ca va schimba subiectul.

– Stiu ca mintea ta a ajuns o relicva, dar nimic nu mai e tabou fata de mine, asa ca spune tot domnisoara!

– Tare as vrea sa te fac odata sa-ti inghiti zambetul ala. Nu s-a intamplat nimic, doar m-a adus pana acasa.

– Nu te cred. Trebuie sa fi fost ceva mai mult de atat.

De fapt da, a fost, ceva mai mult, lucru pe care ea nu-l va afla prea curand. Momentul in care m-a luat prin surprindere in fata blocului si mi-a furat un sarut, unul la care nu i-am raspuns cu o palma asa cum as fi crezut ca o sa o fac, ci cu un sarut la fel de pasional.

– Ma mir de ce se mai intreaba care e cauza innebunirii oamenilor, ar trebui sa se intrebe de ce nu innebunesc cu toti.

– A venit! Sare in sus de bucurie si se indreapta spre usa pentru a deschide neinviatului. Ta-dam! Asta e surpriza mea!

Nu-mi venea sa cred ca imi facuse asta. Adica era o surpriza in tot sensul cuvantului.

– Am spus ca nu te suport? Imi retrag cuvintele. Ma bucuram atat de mult sa-l vad. Tata! Reusesc sa rostesc si sa ma duc catre el cu bratele deschise.

– Em! Imbratisarea era atat de calda si imi lipsise atat de mult.

– Esti bine? Nu ai patit nimic, nu?

– Nu, stai linistita, ea m-a adus.

Trasaturile fetei lui erau diferite, tenul ridat in jurul ochilor, al gurii, si nici macar fruntea nu scapase. Trecere timpului isi spunea cuvantul. Pana si parul era predominant de firele razlete albe.

– Stii ca nu era nevoie, in perioada asta veneam mereu sa te vizitez. Pe el si pe mama, nu voiam sa creada ca am uitat-o, chiar daca ea nu mai e.

– Stiu doar ca vreau sa-mi faci o favoare.

– Desigur. Orice!

– Sa organizezi o cina de Craciun.

Ah … orice mai putin asta! Cum putea sa-mi ceara asa ceva? Mi-am ingustat ochii in timp ce priveam spre Ada, sigur era ideea ei.

– Tata … de ce-mi ceri asa ceva?

– Te inteleg ca iti e greu … dar eu am trecut peste asta si sunt sigur ca nici tie nu-ti va fi chiar atat de greu.

E adevarat ca nu am incercat. Sunt mult prea imbecila ca sa-mi asum riscuri, sau sa incerc si altceva. Nu! Eu intotdeauna aleg calea usoara si comoda. Orice fara sacrificiu. Am preferat pana acum sa ma prefac ca stiu in ce parte sa ma aplec sau ca sunt stapana pe mine, pe actiunile incontrolabile si decizile luate pe moment. Cred ca doar eu am pretins asta, poate ca sunt si singura care a crezut-o.

– Nu stiu ce sa spun! Nu am cum sa pregatesc totul intr-un timp atat de scurt. Penibila scuza. Dar alta nu aveam, sau mai bine zis mintea mea nu reusea sa proceseze una mai buna. Chiar ajunsese o relicva.

– Asta nu e o problema, incepe Ada sa vorbeasca si sa ma duca pe mine intr-o stare de disperare. Eram sigura ca o sa accepti, asa ca am pregatit eu totul si invitati au fost de acord.

Grozav! Cum se presupune ca eu pot castiga un joc? Cu ea intotdeauna sunt in pierdere. Daca prin pierderea lui as castiga un pret mult mai mare, mi-ar conveni.

– Bine, incep sa oftez. Daca as fi fost in gerul de afara si as fi scos oftatul asta, as arata mai rau ca o locomotiva plina cu aburi.

– Haide Em! Cedeaza si tu, te asigur ca nu ai sa mori, nu atat de curand, incepu ea sa chicoteasca.

– Mda… Ajunul Craciunului! Cea mai frumoasa perioada din an. Nu si pentru mine! Dar cred ca pot sa spun bine … ma resemnez in final spre fericirea Adei.

– Un mic detaliu, eu te aranjez.

Grozav!

***

Asta inseamna o cina in Ajunul Craciunului? Atata veselie? Nici nu credeam ca Ben o sa fie vreodata atat de bine dispus si fara sa fie nevoit sa spuna o replica care sa lase un gust amar. Desi privirea lui nu arata aceiasi bunatate de care voia sa dea dovada.

Pe tata nu-l mai vazusem de mult zambind, un zambet atat de larg si care provenea din inima, incat ii atingea si ochii. Ada a spus ca ea l-a adus, ea il duce. Nu eram pe deplin multumita de ideea asta, avea momente cand nu era de incredere pe sosea.

Dar nu aveam de ales.

Regret doar momentul in care l-am condus pe Ben pana la usa. Simplul fapt ca a insistat atat de mult trebuia sa-mi dea de banuit. Dar nu! Prostia din mintea mea nu m-a lasat sa-mi dau seama pe moment, ci doar cand a inceput sa vorbeasca.

– Sincer Em, ce cauta catelul ala aici? El nu face parte din familie.

– Stai putin, pe cine faci tu catel?

– Domnul star tv din camera ta. Iti suna cunoscut?

– Ah… sa sti ca are un nume, incuiatule!

– Ma mir cum de nu a venit si fite de vedeta.

– Cine? Il combat nervoasa.

– Celalalt imbecil care se crede centrul universului. Ala care de cateva zile da tarcoale blocului si nu indrazneste sa intre. E un las! Sta intr-o masina cu tigara in mana si aranjandu-si freza, crezand ca nu-l observa nimeni.

Rob? Oare chiar pe el mi-l descria? Daca era el, de ce nu intra? Pana acum ajungea si in camera mea fara invitatie. De cand avea nevoie de una?! Voiam sa-l intreb mai multe pe Ben, sa aflu detalii, sa-i cer descrierea ca sa ma conving ca era vorba de el. Dar nu voiam sa par disperata, cu toate ca eram. Pana la urma daca ma fac de ras in fata lui nu cred ca are vreo valoare. E egal cu zero nu? Ah…indoiala stupida, mai bine il intreb decat sa ma uit ca o imbecila la el.

– Te referi la Pattinson? Si acum asteptarea raspunsului… speranta isi facuse loc, desi nu era bine venita…

– Am cumva auzenii? L-ai pomenit de Patti … pe PattSonat-ul ala?

– De fapt se numesc halucinati auditive! Si e Pattison!

– Ce e cu Pattinson?

Face pe prostul? Nu, cu siguranta asta e.

– Daca el era in fata blocului zilele astea.

– De unde sa stiu eu? Ce scrie pe mine? Birou informativ? Si sa sti ca nu plec pana nu pleaca si el.

– Oficial esti un imbecil! Ii spun cu hotarare. Era o informatie vitala pentru mine. Dramatizam putin, dar chiar era important. Era important sa stiu ca el inca voia sa-mi explice ceva.

– El nu mai pleaca. El ramane! Era o modalitate buna sa ma razbun pentru presupusa lui uitare. Data viitoare sa stie ca plateste orice detaliu nementionat.

– Tu nu vorbesti serios, vrei doar sa ma scoti din sarite. Stiu asta! Si nu o sa ascund, pentru ca iti iese, sunt nervos la maxim. Acum lasa-l sa plece!

– Nu!

– Ai pitici pe creier? Cum sa spui nu?

– Sunt piticii tai. Au migrat la mine. Stii tu esti prea anost si ii plictisesti. Eu cel putin am o viata. O tentativa de viata, dar el nu stia asta.

– Cuvintele tale ma dor atat de mult, continua cu o sinceritate de care nu stiam ca poate fi in stare. Daca asta te va imbuna si in caz ca nu imi vei da o noua sansa, sa stii ca voi plange fara-ncetare.

– Asta unde ai mai invatat-o? Ce proasta suspina dupa tine? Zi-mi ca sa-i deschid ochii, totusi ochelari de cal nu sunt pentru vedere. Si nu am nevoie de o strasina acum. Nici un potop nu m-ar misca de aici, lacrimile tale ar fi fara efect.

Nici un potop venit din partea lui. El era egal cu zero.

– Dar amorul meu e gingas si ocrotitor!

Zgomote de ras isteric si incontrolabil imi ies la auzul cuvintelor lui.

– Nu, amorul in general e crud, brutal si artagos, la fel ca si trandafirul, intr-o mica neatentie spinul lui te inteapa. Dar nu vad rostul de-a-mi irosi inteligenta pe tine, pentru ca sunt mai presus de tine, idiotismul tau n-ar intelege.

– Mai bine zi ca inca ma iubesti, si vrei doar sa-mi arati ce-am pierdut. Ma incolteste intre bratele lui si peretele incomod. Nu putea si el sa se miste? Peretele bineinteles ca Ben nu aveam cu sa-l misc un centimetru. Se apropie incet de mine, in incercarea de a ma saruta, in timp ce eu ma zbat in stransoare facuta de el.

– Ia-ti mainile dupa ea. A spus ca raman si asta am sa fac. Salvarea mea! Intotdeauna venea in momentele potrivite.

– Normal, ea nu vede ca esti un profitor. Spune cu ura in timp ce se indeparteaza de mine ca sa-l priveasca pe Taylor, sau poate voia un pumn in fata lui si asa dereglata? Mult mai buna a doua optiune.

– Si ma rog ce ar putea sa profite? Intervin in presupusa lor discutie privata, eram ca un ghimpe in coasta. Nu aveau sanse sa scape de mine.

– Ar putea profita de tine, spune cu seriozitate fixandu-ma cu privirea lui. Chiar ii pasa! Asta era o noutate.

– Poate vrei sa terminam cu insultele si sa trecem la partea cu pumnii. Mi-ar trebui o agenda care sa-mi aminteasca pentru toate interventiile lui salvatoare.

– Esti sigura ca vrei sa ramai cu el? Incepea sa-l ignore. Era un semn bun.

– Da, foarte sigura.

– Bine. Rosteste printre dinti, iar pumnul lui reuseste sa faca contact cu peretele. Slava domnului ca peretele nu patise nimic.

– Intram? Ah… el a luat in serios decizia mea? De a ramane peste noapte? Ma detest ca trebuie sa fac asta.

– De fapt eu intru… tu pleci. Il lamuresc.

– Desigur! Intra pentru a-si lua geaca de piele si apoi pleaca, cu capul in jos, zambetul disparandu-i complet de pe fata, si cu pasi greoi.

Oficial sunt o persoana mizerabila. Cum pot sa fiu in stare sa-i fac asa ceva lui?

– Stai! Nu eram sigura ca aveam sa fac ceva bun, dar nu aveam de gand sa-l las sa plece asa.

Eram atat de aproape de el si cu toate astea, nu facea nimic, Atat de imun ajunsese sa fie in prezenta mea? Nu puteam permite ca asta sa avanseze. Dupa asta ce urma? Departatrea? Nici nu ma puteam gandii la asa ceva.

Spatiul plin cu aerul respiratiil;or noastre, cel care facea ca buzele noastre sa nu se impreuneasca, era mult prea mic pentru a fi luat in considerare. Imi cuprinse mijlocul cu bratul lui puternic lipindu-ma puternic de aproape de trupul lui cald.

Bataile inimi mele erau mult prea accelerate, facand sa fiarba sangele in mine si sa-l simt cum pulseaza la fiecare secunda. Nici fluturii din stomac nu aveau de gand sa opreasca senzatia pe care mi-o provocau. Mii de fiori imi strabateau corpul de fiecare data cand el isi intarea stransoarea si isi apropia si mai mult buzele.

Sarutul atat de pasional ma facea sa vreau mai mult, buza de jos era plina si moale, simtindu-se extrem de bine la o astfel de apropiere.

Incepea sa-mi placa prea mult, iar daca continuam, urmatoarea directie avea sa fie patul. Mai bine incercam sa opresc aici.